S-a lăsat seara peste satul Dobrota. Era un început de toamnă nici caldă dar nici răcoroasă. Pe prispa casei Niculai, Sora şi cei cinci copii ai lor, la lumina lămpii, mâncau. Erau toţi obosiţi după o zi de muncă la câmp încât, nescoţând nici un sunet, liniştea totală din jurul mesei se amesteca cu sunetele scoase de către greieri. Deodată din porumbul ce împrejmuia casa, căci pe vremea aceea nu aveau garduri, apar doi soldaţi abia mişcându-se. Erau copilandri, nu păreau să aib[ mai mult de 18 ani. Aveau ochii albaştri şi părul blond. Unul dine ei descălţându-se, a întins bocancii spunând ceva pe nemţeşte şi gesticulând. Nu trebuia să ştii germană ca să îţi dai seama că au cerut de mâncare iar în schimbul hranei şi-au oferit încălţările.Deşi masa nu era îmbelşugată, mămăliga, ceapa şi blidul de ciorbă de păstăi au îndestulat pe cei doi străini şi fireşte aceştia şi-au păstrat şi încălţările. După masă, Niculai, nu a mai zăbovit mult şi ştiind că erau vânaţi de soldaţii ruşi, i-a dus pe dealul din spatelea casei în marginea pădurii “Valea Ursului” unde avea un bordei săpat în pământ. Soldaţii au stat acolo ascunşi timp de o săptămână iar Niculai le-a dus hrană în fiecare seară şi dimineață. După ce unităţiile ruseşti au părăsit zona respectivă, cei doi germani au plecat urmând drumul spre casă ghidaţi de “muşchii” de pe copacii din pădure, “mușchi” care indicau nordul.Cum se numeau acei soldati? Nu ne interesează! Care era vârsta exactă a lor? Este irelevant! Când exact s-a întâmplat acest lucru? Nu are foarte mare importanţă!Esenţialul aceste istorisiri este reprezentat de fapta acelei familii de ţărani români, care puteau totuşi să îi dea pe cei doi pe mâinile Armatei Bolşevice, a arătat exact ce defineşte poporul nostru. “Ţăranul român” a fost paşnic, l-a primit cu bucurie pe săracul înfometat. A îngrijit rănile celui bolnav, l-a ocrotit de duşmani şi l-a hrănit cât a fost nevoie. Din aceste lucruri aparent mărunte tregem concluzia că întelepciunea, blândeţea, dragostea, mila, iubirea faţă de semeni sunt adevaratele valori care ne caracterizează ca popor, popor cu dublă ascendenţă zamolxeianistă şi ortodoxă. Ar trebui tot timpul să ne gândim la aceste lucruri şi dacă uităm să ne reamintim şi aşa am fi mai fericiţi, optimişti şi am avea curajul să înfruntăm cu mai multă demnitate pe aceste păsări de pradă venite din afară care s-au deghizat în porumbei ai păcii.________________________________________________________________________________*** Această povestire este întru-totul adevarată. Ea are ca protagonişti pe bunica şi străbunicii “subsemnatului” şi s-a petrecut în sătucul Dobrota din judeţul Prahova în toamna anului 1944 când România a “întors armele” iar Armata Germană se retrăgea în derivă fiind hăituită de Armata Roşie. (Din volumul Gânduri şi Rănduri, Ploieşti, Editura Explorator, Decembrie 2014)
S-a lăsat seara peste satul Dobrota. Era un început de toamnă nici caldă dar nici răcoroasă. Pe prispa casei Niculai, Sora şi cei cinci copii ai lor, la lumina lămpii, mâncau. Erau toţi obosiţi după o zi de muncă la câmp încât, nescoţând nici un sunet, liniştea totală din jurul mesei se amesteca cu sunetele scoase de către greieri. Deodată din porumbul ce împrejmuia casa, căci pe vremea aceea nu aveau garduri, apar doi soldaţi abia mişcându-se. Erau copilandri, nu păreau să aib[ mai mult de 18 ani. Aveau ochii albaştri şi părul blond. Unul dine ei descălţându-se, a întins bocancii spunând ceva pe nemţeşte şi gesticulând. Nu trebuia să ştii germană ca să îţi dai seama că au cerut de mâncare iar în schimbul hranei şi-au oferit încălţările.
Deşi masa nu era îmbelşugată, mămăliga, ceapa şi blidul de ciorbă de păstăi au îndestulat pe cei doi străini şi fireşte aceştia şi-au păstrat şi încălţările. După masă, Niculai, nu a mai zăbovit mult şi ştiind că erau vânaţi de soldaţii ruşi, i-a dus pe dealul din spatelea casei în marginea pădurii “Valea Ursului” unde avea un bordei săpat în pământ. Soldaţii au stat acolo ascunşi timp de o săptămână iar Niculai le-a dus hrană în fiecare seară şi dimineață. După ce unităţiile ruseşti au părăsit zona respectivă, cei doi germani au plecat urmând drumul spre casă ghidaţi de “muşchii” de pe copacii din pădure, “mușchi” care indicau nordul.
Cum se numeau acei soldati? Nu ne interesează! Care era vârsta exactă a lor? Este irelevant! Când exact s-a întâmplat acest lucru? Nu are foarte mare importanţă!
Esenţialul aceste istorisiri este reprezentat de fapta acelei familii de ţărani români, care puteau totuşi să îi dea pe cei doi pe mâinile Armatei Bolşevice, a arătat exact ce defineşte poporul nostru. “Ţăranul român” a fost paşnic, l-a primit cu bucurie pe săracul înfometat. A îngrijit rănile celui bolnav, l-a ocrotit de duşmani şi l-a hrănit cât a fost nevoie. Din aceste lucruri aparent mărunte tregem concluzia că întelepciunea, blândeţea, dragostea, mila, iubirea faţă de semeni sunt adevaratele valori care ne caracterizează ca popor, popor cu dublă ascendenţă zamolxeianistă şi ortodoxă. Ar trebui tot timpul să ne gândim la aceste lucruri şi dacă uităm să ne reamintim şi aşa am fi mai fericiţi, optimişti şi am avea curajul să înfruntăm cu mai multă demnitate pe aceste păsări de pradă venite din afară care s-au deghizat în porumbei ai păcii.
________________________________________________________________________________
*** Această povestire este întru-totul adevarată. Ea are ca protagonişti pe bunica şi străbunicii “subsemnatului” şi s-a petrecut în sătucul Dobrota din judeţul Prahova în toamna anului 1944 când România a “întors armele” iar Armata Germană se retrăgea în derivă fiind hăituită de Armata Roşie.
(Din volumul Gânduri şi Rănduri, Ploieşti, Editura Explorator, Decembrie 2014)